Cu body-cam-ul ne jucăm de-a transparența

Dotarea o știm, practica ne omoară

Ministrul Finanțelor anunță într-o conferință de presă în data de 13 august că dotează Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), Vama și Oficiul Național al Jocurilor de Noroc (ONJN) cu bodycam-uri. Ministrul Alexandru Nazare a motivat această decizie spunând că „Avem nevoie de astfel de măsuri tocmai pentru a avea o transparență a modului în care activitate de control, fie că e vorba de ANAF sau Antifraudă sau vamă, se întâmplă. Avem nevoie de transparență în aceste controale.” Ulterior, propunerea a fost inclusă in Pachetul Fiscal II - pus spre dezbatere publica pe 14 august 2025.

Această mișcare nouă ne miroase a technosoluționism - folosire tehnologiei care NU este adecvată a rezolva problema de fond. Mai mult, măsura pare a se înscrie în panoplia de acțiuni care au ca efect indirect scăderea generalizată a încrederii în angajații statului sau în cei cercetați și în măsuri de supraveghere generalizată (pentru ca am prins un infractor, trebuie să-i considerăm pe toți ceilalți infractori).

În alte cuvinte, Ministerul Finanțelor caută să prezinte o tehnologie (body-cam-ul) ca fiind soluția suficientă la o problemă extinsă și complexă (activitatea deficitară și corupția din cadrul unor instituții). Atunci când Ministrul spune că va crește transparența prin această tehnologie, evită, de fapt, să ne spună cum va arăta această transparență, în practică. Evită să ne spună dacă soluția poate fi implementată legal în cadrul normativ actual. Care sunt rezultatele analizei de impact conform art 35 GDPR? Și, poate cel mai important, evită să poarte un dialog deschis cu cei afectați (atât angajați, dar și cei controlați), dar și cu cetățenii, ONG-urile sau mediul academic, prin consultare publică sau mese rotunde cu experți - pe aceste detalii, inclusiv analiza de impact mai sus menționată!

Proiectul de lege nu aduce prea multe detalii. Se stabilește doar ca înregistrarea se poate face “ocazional” si “ în cazul în care există suspiciuni privind săvârșirea unor acte şi fapte de evaziune fiscală şi fraudă fiscală.” Alte detalii într-o procedura făcuta ulterior de ANAF. Deci cum se asigura transparența, daca inspectorul ar putea să nu pornească înregistrarea? 

Ce zice legea pe body-cams?

Urmând o practic constantă, și, mai recent, în mai 2025, Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP) a aplicat două sancțiuni (avertismente, maximum ce ar fi putut da unei instituții publice!) Poliției Locale din Miercurea-Ciuc și Craiova, pentru folosirea dispozitivelor de tip body-cam. Autoritatea subliniază că doar Poliția Română, nu și cea locală, are un temei legal explicit (prevăzut în Legea nr. 218/2002) în baza căruia poate folosi body-cam-urile. Și, chiar și în cazul Poliției Române, acest temei e restrâns doar la cazurile în care există deja o intervenție polițienească în desfășurare, sau cazurile în care ar putea fi comise fapte care tulbură siguranța publică. 

În 2023, aceeași Autoritate a aplicat același tip de sancțiune Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (ANPC), tot pentru folosirea dispozitivelor de tip body-cam. În aceeași decizie ANSPDCP numește și Poliția Locală din Cluj, Constanța și cea aferentă Sectorului 4 din București ca încălcând prevederile regulamentului GDPR prin folosirea body-cam-urilor. 

Chiar și în cazul în care body-cam-ul este folosit în conformitate cu legea, prelucrarea trebuie limitata la scopul activității, iar persoana (sau persoanele) înregistrată are, în continuare, o serie de drepturi asupra propriilor date cu caracter personal, conform regulamentului GDPR. Printre acestea se numără dreptul de acces, dreptul de a depune o plângere la o autoritate de supraveghere (ANSPDCP) și dreptul de a se adresa justiției

De care transparență?

Pentru cetățenii acestei țări, cei fără abilitatea de a participa direct la implementarea legii, transparența adevărată este doar aceea care le oferă o formă reală de putere de a trage la răspundere instituțiile statului. Rapoartele de activitate ale instituțiilor, publicate deschis și accesibile alături de rapoarte din anii precedenți sunt o formă de transparentizare. Dezbaterile publice care preced în mod necesar publicarea în Monitorul Oficial a unor noi acte legislative sunt, de asemenea, o formă de transparență. Publicarea declarațiilor de avere ale miniștrilor și înalților funcționari publici, un alt exemplu bun. 

Transparența reală trebuie, în mod necesar, să aducă la suprafață imaginea reală a activității instituțiilor, nu un rezumat cosmetizat, care omite esența. Transparența trebuie creeze un potențial de repercusiuni. Dacă informarea cetățenilor este doar performativă, dacă instituțiile sunt singurele care își descriu activitatea public, fără a oferi dovezi, fără a publica rapoarte, fără a fi auditați de grupuri parlamentare, atunci ceea ce aceștia denumesc transparență nu poate avea nici o repercusiune. Circ, nici măcar pâine. 

Cine îi urmărește pe urmăritori?

Să presupunem că bodycam-urile sunt montate, pornite și încep să se adune munți de date video pe un server. Care este procesul care sporește transparența procedurilor de control? Există mai multe variante, dar niciuna nu asigura de fapt transparență, pentru că de fapt actul de control nu este un act public.

În prima variantă, aceste materiale video sunt urmărite exclusiv de către oameni în carne și oase, funcționari publici. În acest caz, persoanele respective au nevoie de expertiză cel puțin în zona de activitate a instituției pe care o evaluează. Fără această expertiză, este lesne de imaginat cum legi sau excepții de la legi, fictive sau ușor alterate, pot fi invocate în timpul activității inspectorilor, „ca să dea bine pe cameră”. Ori, acești funcționari cu expertiză trebuie să petreacă cel puțin același timp petrecut de inspectorii de pe teren doar pentru a urmări materialele. În condițiile în care angajările în aparatul de stat sunt înghețate și măsurile de austeritate mai degrabă elimină posturi decât să creeze altele noi, ne întrebăm cine ar putea să fie acești funcționari. 

În a doua variantă, materialele sunt analizate fie doar folosind algoritmi de inteligență artificială bazați pe modele lingvistice mari, fie sunt și verificate, într-un pas ulterior, de un operator uman, care se uită, sumar, la conținutul audio-video și confirmă sau infirmă verdictul algoritmului. În acest caz, riscăm enorm să ne expunem la inechitate algoritmică, la toate suiectivismele pe care le propagă algoritmii de inteligență artificială, la halucinările acestora și, poate cel mai important, la o dizolvare a răspunderii și trasabilității procesului decizional. În alte cuvinte, cu algoritmii de inteligență artificială puși să dea verdicte, pierdem transparență. În plus, s-ar putea sa fie contrar AI Act.

În a treia varianta, materialele audio-video nu vor fi urmărite decât dacă există un interes. În cazuri de rea-credință, dacă vrei sa dai afara un angajat, cel mai simplu e să-i găsești nod în papură la una din filmări. În cazuri de bună credință, chiar vrei să prinzi cazurile de corupție. Și atunci, practic, prin faptul că îți monitorizezi toți angajații, îi consideri pe toți infractori din start. Infractori proști, am adăuga, de parcă nu ar știi că se filmează. La fel dacă crezi că cel care este cercetat este, de fapt, infractorul.

Deci - care este de fapt scopul acestei activități, care este temeiul legal precis și de ce nu se discuta public aceste lucruri?